Omul din Atlantis există!**

Stephane Mifsud, un francez fără complexe, a aruncat mănușa Doamnei cu Coasa, dar asta nu este totul. Faptul că și-a riscat viața pentru o performanță incredibilă, nu este deloc un lucru nou, dar ceea ce a reușit galul este o sfidare la adresa științei și tehnicii. Efectiv, datele pe care le au la dispoziție oamenii de știintă spun că organismul uman nu poate rezista atâta timp fără oxigen.

11 min 35 sec

Adică, 11’35”. Este ceea ce se putea citi pe cronometrul electronic atunci când Mifsud, aproape fără cunoștință, a făcut un semn imperceptibil celui care îl asista, semn că nu mai rezistă și că are nevoie de aer. Până la el nimeni nu rezistase mai mult de 10 minute, și asta în condițiile în care un scafandru își poate conserva aerul din plămâni timp de patru până la cinci minute, în timp ce un om normal abia dacă rezistă două minute! Medicul care l-a asistat în timpul probei, dar care i-a fost alături în întreaga perioadă în care s-a antrenat, a explicat misterul aceste performanțe pe care nici măcar el, cadru universitar, nu și-o poate explica. „Da, știința spune că după 7 sau 8 minute încep leziunile cerebrale, dar tot eu am învățat la școală că medicina nu este o știință exactă”, sunt cuvintele doctorului internist.

Pastele, secretul succesului

Iată meniul și programul zilnic ale acestui adevărat om-amfibie: timp de șase luni a mâncat numai paste fierte în apă și salate naturale necondimentate, adică exact la limita supraviețuirii fizice. A dat jos tot ceea ce însemna grăsime, iar exercițiile de yoga l-au ajutat să aibă un moral de fier. În plus, timp de patru luni nici nu a atins piscina, tocmai în ideea de a feri organismul de orice urmă de fobie care ar putea exista în subconștient. Pe urmă, deși arăta ca un schelet ambulant, a jucat tenis de câmp până la extenuare, a parcurs sute de kilometri de jogging și două mii pe bicicletă. Totul, pentru îmbunătățirea respirației și dezvoltarea elasticității plămânilor. Evident, în momentul în care își introducea capul sub apă, avea dreptul la o singură inspirație. Care trebuia dusă până la limita extremă…

Piscină, doar două luni

În ultimele 60 de zile a început să înoate în piscină, fără a se pregăti în vreun fel. Doar la sfârșitul zilei făcea antrenament specific: de 15 ori cate 5 minute sub apă cu pauză de exact 30 de secunde între exerciții. Lunea trecută, a fost examenul final. După 45 de minute de încălzire a intrat în piscină, făcând patru tentative de câte 8 minute și 30 de secunde fără să se miște și fără să respire, în timp ce ritmul cardiac numără exact 18 bătăi ale inimii pe minut. La ora locală 15h03, Mifsud își umflă plămânii cu 11 litri de aer, de două ori mai mult decât un om normal, iar sub combinezonul de protecție pe care-l poartă deformarea diafragmei este vizibilă. Deodată, un geamăt comparabil cu al unui om care se sufocă și, brusc, capul sub apă.

Autohipnoză

Nimeni nu mai suflă, toți privesc către piscină dar, după 7 minute și 10 secunde, tentativa eșuează. „În acel moment am vrut să renunț”, spune el, iar imensa decepție care se citește pe fața lui nu lasă loc niciunui dubiu. Ratare! Dar, după cinci minute în care a stat întins cu ochii închiși, Stephane spune că dorește să mai încerce o dată! Iată ce povestește chiar eroul acestor rânduri, dar este greu să ne imaginăm aceste lucruri doar citind niște cuvinte. „Primele patru minute sunt ca un somn, e un fel de autohipnoză iar eu sunt bun la această practică. Totul este să știi cum să te trezești. Nu trebuie să fie brutal… Acela este momentul în care organismul cere, pentru prima oară, oxigen. „

Începutul Golgotei

„Minutele următoare înseamnă suferință… Corpul intră într-o nouă fază, cea de luptă, tentația de a lăsa bulele prețioase să iasă afară este din ce în ce mai mare până la a deveni insuportabilă, încep să plâng, dar o fac mental, mă gândesc la mama și îmi spun că sunt lucruri infinit mai dure în viață… Mușchii încep să se contracte, acidul lactic este omniprezent și întregul corp mă doare. Ajung la 9 minute și 30 de secunde și, după felul în care antrenorul m-a strâns de mână am înțeles că sunt aproape de recordul germanului Tom Sietas… Totul devine o eternitate, mi se pare că plutesc, iar capul îmi este fierbinte. Nu mai știu ce se petrece cu mine, dar un zgomot de aplauze fierbinți îmi spun că am reușit!!! Doamne, sunt un rebut. Acum, trebuie să fac semn că mă opresc, să-mi scot masca și să spun, în engleză, către arbitri, un italian și un croat, „I am ok!”. Dar, sunt oare OK? Acum, trezirea la viață este lucrul cel mai greu, pur și simplu organismul nu mă mai ascultă. Dar, am reușit!”

Un alt francez, recordmanul lumii la proba de scufundare submarină prin folosirea brațelor și a nimic altceva, Guillaume Nery, povestește finalul. „Am coborât 133 de metri sub apă și mi se părea că sunt în Infern. Dar, cred că performanța lui Stephane este mai mare decât a mea! Sincer, mi-a fost teamă pentru viața lui! Oamenii vor mereu să-și depășească posibilitățile, dar sunt convins că o limită există!”